Acșente!

Mama își poartă accentul, ca pe o pușcă! – Cu două mâini puternice.

Limba ei, ca un pumnal frământă, toarce graiul, prin buzele-i, șoldurile și râsul ei, toate, ca pe niște bătăi din palme.

Ea ”grăiește” un terci dialectic Român, amestecat cu semințe de răzeși ce se zbat în focuri dulci și amare.

Nimeni nu-i poate spune să tacă! Ea n-o să tacă – vocea ei e pe măsura fiecăruia – și ferească-i năpasta pe cei care o înăbușă!
A așteptat prea mult ca s-o capete și i-a fost prea călcată în picioare de pretinși atot-știutori.

Limba ei e un remix cald de note latine, astfel încât fonta devine ”ciugun” – fursecurile-s ”prăjâțăi”, perna-i ”căpătâi” iar ce și ”și” sună la fel…

Mama nu spune Da, ”aha”-ul ei – suna ca încurajare și pedeapsă,
Iar cerul gurii i se transformă într-o baladă de Maria Tănase.

Limba ei nu poate sta astâmpărată – a ei Română are:
Prea mult șold, prea multă Ciuleandră, prea mult os, mulți pași de horă,
Prea mult must și prea mult pian între dinți.

Are prea mult dor, prea multă suferință și e mai nerăbdătoare decât un copil ce așteaptă să-și facă plastilina din lut – mai ales când cineva nu-i dă voie să grăiască.

Forma literară ar fi prea obișnuită pentru multitudinea ei de frumuseți și trăiri. Cuvintele ei curg în conversație, ca laptele cald strâns între degetele femeii care a învârtit prea multe ”țăji”.

Ea zice: ”Mîinile îs tot ce avem” iar accentele ei ne reamintesc de unde venim, cum ne cheamă – ne îndeamnă să mai zăbovim acasă.

”Dap-cum!!!„ bagă vorba înduplecătoruli în depresie,
”La paștele cailor!” face toți termenii înțeleși.
”Răsmormințâi Măsii” e mai grav decât o sirena de război
Iar ”Poftiț la masâ” îi adună pe toți sub același acoperiș…

Limba mamei e o telegramă trimisă de bunica,
Coaptă ca o plăcintă foiasă pe care numai ea știe s-nvârtă.
Chiar dacă buzele ei (deja) frământă Româna grațios și literar,
Accentul e acolo, ca o busolă ce ne îndreaptă mereu acasă.

Adaptare după „Accents” de Denice Frohman